Calutii din Letea. o relatare personala, de la fata locului

Am fost rugata sa relatez povestea calutilor din Letea, trimisi la abator si salvati pe drum, asa cum am perceput-o eu, la fata locului.
Mi-e foarte greu sa descriu faptele obiectiv; m-a afectat pe toate planurile ce am vazut cu ochii mei si mi-a daramat credinta in umanitate, in ciuda mobilizarii extraordinare ce a urmat... dar sper ca timpul sa vindece si asta...

VINERI, 20 MAI 2011

Probabil socul meu se datoreaza si unei lipse absolute de informatii despre situatia din Letea. Pur si simplu, dupa 3 zile de drumuri prin tara cu serviciul, de 1200 km la volan si peste 12 ore de munca pe zi, fara stiri, fara navigare pe facebook, fara discutii cu prietenii, vineri, 20 mai, ma suna o prietena sa ma intrebe daca vin la Flashmob-ul din Piata Victoriei, organizat in semn de protest impotriva uciderii cailor salbatici din Letea.

Desi imi petrecusem toata ziua visand cu ochii deschisi la ora 18, ora la care imi imaginam ca termin treaba si ma duc sa dorm, desi bausem deja peste 1 litru de cafea incercand sa functionez aparent normal, am zis "Sigur! Bineinteles!" si acolo am fost.

Ma mai intreba lumea ce se intampla la Letea si raspundeam cu sinceritate ca nu stiu, abia am aflat de situatie, dar promit sa ma documentez. Apoi Raluca Simion, de la GIA ma intreaba daca nu vreau sa vin si eu, cu masina, sa incercam sa interceptam un tir cu cai din Letea, care se indrepta spre abator... nu am pus intrebari, pur si simplu m-a socat iminenta mortii unor fiinte libere, care apartin padurilor, nu cutitelor macelarilor... am zis ca da.

N-am apucat sa ma schimb, n-am apucat sa-mi sarut blanosii, sa mananc. Am apucat sa-mi las doar masina de serviciu acasa si sa iau cu mine un lant si un lacat, cu care Alex (Tanasescu) vroia sa se lege de tir :)
La ora 9 am ajuns cu masina personala inapoi in Piata Victoriei, vorbesc cu Raluca la telefon, mai astept doua fete care vor si ele sa vina si, impreuna cu Alex Tanasescu su Alina Rosu, plecam ca sa ne intalnim cu alti voluntari spre autostrada A2. Ratam locul de intalnire si decidem sa plecam primii din Bucuresti, coordonandu-ne telefonic cu cei care stiau traseul tirului.

Tensiunea a inceput sa creasca pe masura ce, tot gonind prin noapte, ma gandeam din ce mai mult la situatie, la ce se intampla... Odata cu tensiunea, crestea si determinarea de a ajunge cu orice pret tirul din urma, de a-l opri... apoi... nu stiam.

Aflam ca tirul este in localitatea Viziru din Braila... ne relaxam putin... apoi aflam ca pleaca din Viziru, spre Buzau... conduc masina ca si cum nu mi-ar mai trebui niciodata... vreau doar sa ma duca la tir, sa-l prind cat mai repede din urma. Ignor gropi, limite de viteza, intunericul... doar un pui de pisica ne-a facut sa oprim, in plin camp. Am incercat sa-l prindem, fara succes, si gonim iar, mai repede, sa recuperam timpul pierdut.

Si intr-un final, intram in Ianca, unde aflasem ca tirul a fost oprit iar de Politie. Stop, jos din masina, poze si repede, cu sange rece - ultimele picaturi de sange rece, de altfel - la sofer, sa vad daca nu cumva este dispus sa decline comanda de transport si sa coopereze cu noi....

Apoi... incepe cosmarul... copite bubuind in peretii tirului... tipetele cailor... incep sa fac poze si sa postez pe facebook, sa vada toata lumea ce se intampla... intrezaresc cai inghesuiti, vad privirile lor, imposibil de descris in cuvinte, aflu ca sunt si manji acolo, in gramada de suflete de dupa gratii...
Orele trec, masinile de voluntari se strang, se fac poze, apare presa, se muta tirul de pe sosea, in fata sectiei... se controleaza acte.

Este inceputul unei nopti albe si lungi, parca cea mai lunga din viata mea...

SAMBATA 21 MAI 2011

Tot discutand solutii si posibilitati, incepem sa constientizam ca in tirul acela se moare. Se vad 3-4 cai cazuti pe jos, altii tipa. Disperarea si oboseala se instaleaza, discutiile se incing, la fel si telefoanele.

Sunt absolut siderata sa vad, de pe telefon, ca in ciuda orelor tarzii, prieteni de pe facebook stau online si imi posteaza idei si solutii pe wall, comenteaza si distribuie pozele de la fata locului. Prind curaj si incredere ca acesti cai NU vor ajunge la abator, in ciuda faptului ca autoritatile competente (DSV) intarzie sa apara.
Prezenta Cristinei Topescu imi da cea mai mare incredere, imi este clar ca numele ei deschide inimile oamenilor din Ianca. Politia este extraordinar de cooperanta.

Ma aflu in grupul dispus sa comita orice este necesar pentru eliberarea cailor... ne spunem: "La naiba cu legea... legea permite astfel de crime!". Trezesc lumea din somn, pentru consultatii juridice (Dana, te iubeam de mult, dar din noaptea aceea, te ador!). Dam telefoane de zor, printre nori de fum de tigara, la toate anunturile postate pe facebook, cautand furaje si o locatie unde sa putem duce calutii, in eventualitatea in care reusim sa-i eliberam.
Se improvizeaza o metoda de a adapa calutii, turnand galeti de apa in saci de plastic, agatati de zabrele. Calutilor li se arunca iarba de pe marginea drumului, dar ne dam curand seama ca le facem mai mult rau decat bine, doar ii intaratam.
Fac drumuri cu masina, la 3 dimineata, pe la fermele din sat, sa caut nutret pentru caii morti de foame... fara succes.

Orele trec si, asteptam sa se faca lumina iar telefoanele sa raspunda, cadem iar in disperare. Nimic nu te face sa te simti mai neputincios decat sa stai la cativa metri de fiinte in nevoie disperata de ajutor si sa nu poti face nimic, absolut nimic, pentru ele. Stim insa ca acest tir nu va pleca de aici spre abator si cativa dintre noi avem grija sa ne lipim masinile de el.

In asteptare si tensiune, se face dimineata, iar primele raze ale soarelui dezvaluie adevarata tragedie din tir si ne umplu de groaza si lacrimi. Vad cadavre, rani, coste, sange, mizerie, ochii, manji, inghesuiala....  incepe sa se filmeze iar, reporterii sunt lipiti de tir... nu-mi vine sa cred ce vad, nu-mi vine sa cred ca pot face oamenii unor suflete...

Ma smulge din soc vestea cea buna, ca s-a gasit o ferma dispusa sa ne primeasca. Si sa nu uit, ca soferul a cedat psihic si ca este dispus sa-i duca pe caluti oriunde i se spune.

Ma retrag in masina, sa ma linistesc, vad ca vine si Politia Animalelor, apoi un medic, inca unul (V-AM ASTEPTAT TOATA NOAPTEA!). Peste 30 de minute, grupul de oameni freamata, se fuge la masini, aflu ca plecam spre ferma, sa eliberam calutii acolo! Intr-o fractiune de secunda, ma transform dintr-un om cazut, intr-unul energic si radios... nu ma gandesc la ce voi vedea cand se vor deschide usile tirului, ma gandesc doar ca se sfarseste chinul lor, ca vor avea spatiu, apa, mancare si ingrijiri medicale, ca vor putea fi ajutati efectiv.

Plecam in coloana, escortand tirul din fata si din spate... ne simtim victoriosi, nu putem gandi de bucurie. Cand se opreste coloana, dupa 10 kilometri si aflam ca DSV-ul interzice descarcarea cailor in judetul Braila, si ca singura varianta ar fi inapoierea in Tulcea... explodam. Ne este clar ca un drum de inca 12 ore minim ii va omori pe caii supravietuitori. Vorbe grele incep sa curga ... apoi, repede, aflam ca DSV-ul acorda o derogare si permite eliberarea cailor la ferma. Hotaram sa ne inchidem telefoanele (se pare ca nu toti :)) si sa nu mai dam de stire nimanui pana nu vedem caii scosi.

Inca nu am putere sa vorbesc despre momentul in care am ajuns la ferma, in care usile tirului s-au deschis iar caii au inceput sa iasa.  In continuare, las doar pozele sa vorbeasca despre acest moment.

Despre ce a urmat de atunci si pana am plecat inapoi spre Bucuresti... imi amintesc cu greu... imi amintesc doar lacrimile si durerea la vederea iepei moarte, Alba, groaza si socul la vederea iepei Hope, care inca respira cand a fost gasita... orele ei de agonie... imi intorceam privirea spre caii liberi si pascand si spre oamenii din jur, de care m-am indragostit pe veci atunci, si doar ei ma faceau sa simt ca mai pot respira pe pamantul pe care s-a comis aceasta grozavie...

Telefoanele s-au descarcat, cred ca au inceput preocuparile organizatorice iar la un moment dat, n-am mai putut tine ochii deschisi. Am plecat acasa, sa dorm, lasand in urma niste oameni fabulosi, cu toata greutatea si responsabilitatea momentului pe umerii lor.

Am plecat alt om de acolo. Nu stiu ce fel de om, stiu doar ca inca ma lupt cu mine insami sa vindec cea mai adanca rana pe care mi-a provocat-o lumea asta... tragedia unor suflete libere si nobile, batjocorite cum nu mi-as fi putut imagina, tragedia de a fi prea mic, tragedia de a fi martor la chinurile si durerea lor...

Implicarea si mobilizarea multor oameni care au sarit in ajutorul acestor cai sunt singurele lucruri care ma impiedica sa pun o sentinta definitiva si irevocabila acesti lumi si mai ales, acestei specii... umane.... flacara care ardea in sufletul meu pana pe 20 mai 2011, mai palpaie doar datorita acestor oameni si dorintei de a-i vedea pe cai liberi si protejati, in padurea lor natala, iar pe vinovati, pedepsiti cu cea mai aspra sanctiune.... asta ma mai tine aici....